Când viața îți dă greutăți, tu roagă-te să fie bine!

Azi mi-am făcut curaj să fac aprovizionarea mai serios. Am plecat echipată cu pantofi sport de alergat, cu un rucsac, dar cu naiva speranță că unica sacoșă pe care am luat-o cu mine de acasă va fi suficientă. N-a fost așa.
La casa de marcat, cumpărăturile mele înșirate pe banda rulantă de 2 metri s-au comprimat într-o sacoșă de rafie și o pungă de plastic, de și-acum îmi sunt roșii mâinile. La metrou, am compostat cartela, dar până să apuc să trec bariera cu toate sarsanalele, aparatul începe să bipăie a defecțiune. Ajung într-un sfârșit pe peron, cu punga de plastic, sacoșa defalcată și hârtia igienică la subraț, când realizez că aștept trenul în direcția opusă. 
 
Pune-te, Lavinia, și treci pasarela spre celălalt peron! Cobor la Timpuri Noi, luptându-mă cu propria povară consumeristă, timp în care port un monolog interior revoltat în care propun semnarea unei petiții pentru ridicarea unui monument dedicat Eroinei-necunoscute-care-se-luptă-singură-să-aducă-acasă-cumpărăturile-de-la-supermarket, îmi și imaginam cum statuia urma să fie amplasată fix în Piața Unirii, ca semn de prețuire față de sacrificiul săptămânal pe care femeile singure sunt nevoite să-l facă. Dar mă trezesc la realitate când trebuie să urc pe scările rulante. Aștept la semafor și mă căznesc să mai parcurg porțiunea de drum rămasă până acasă. La un moment dat, mă opresc să schimb sacoșele de pe o mână pe alta, când observ un tânăr înalt și slăbuț cum mă compătimește, uitându-se în urma sa. Se oprește în loc și privește la nefericită câteva secunde, apoi se oferă să mă ajute. N-am așteptat să mă întrebe a doua oară și i-am pasat fericită sacoșa, întocmai ca unui mântuitor pe care-l așteptasem demult. M-a însoțit până la scară, timp în care am purtat o coversație expres din care am aflat că tânărul e student în anul întâi la…TEOLOGIE! Eh, ziceți voi că nu există Dumnezeu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *