Despre marile progrese și micile semnificații pe care le atribuim

Scriere din 2014: Fix acum o lună am fost să plătesc internetul. Într-o cameră aproape goală și cu un aspect igrasios, cu două birouri și un calculator, puțin mai tânără decât mama, o doamnă, cu o privire blândă și ușor resemnată, îmi încasează banii pentru abonament. La ieșire, în stânga ușii, se află colajul ăsta 3D.
-Ce este acesta? o întreb.
-E făcut de băiețelul meu, care are autism.
N-am fost iscoditoare, pentru ca nu-mi stă în fire. Deloc.
Astăzi, însă, am vizitat-o din nou. La plecare, îmi zâmbește cu aceeași resemnare, și-mi zice:
-Poti lua căsuța, mai am câteva acasă.
Am încercat să o desprind, dar puștiul o fixase cu lipici, așa că n-am stricat gospodăria.
-Câți ani are?
-Am doi băieți, unul de 8 și celălalt de 12… cel care are autism… Stăm în chirie, ne-am chinuit mult să îl ducem la terapie. Acum merge la o școală normală, n-are niciun semn vizibil, adică nu se cunoaște.
Mi-a explicat că există niște ticuri specifice.
Nu mă pricep, dar mi-am imaginat că e la fel de dificil ca în cazul Helen Keller, de multe ori o muncă sisifică.
M-a coplesit povestea, iar când am plecat, am simțit nevoia să-i spun cu toată sinceritatea: Să vă trăiască!
E prima oară când recurg la astfel de formalisme, pentru că de obicei nu practic complezența.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *